Nevoile din spatele acestor comportamente sunt, paradoxal, profund umane: nevoia de apartenență, de statut, de recunoaștere, de control. Atunci când copiii nu învață cum să își satisfacă aceste nevoi în mod sănătos, ele pot lua forma agresivității.
- Statut social
Studiile lui Faris și Felmlee arată că mulți agresori nu sunt motivați de nesiguranță, ci de dorința de a urca pe scara popularității. Hărțuirea, răspândirea de zvonuri și excluderea sunt tactici eficiente pentru a câștiga vizibilitate în grup.
- Putere și control
Unii elevi simt o plăcere reală în a decide „cine e înăuntru și cine e afară”. Lipsa empatiei și a limitelor clare îi face să nu țină cont de drepturile și sentimentele celorlalți.
Prietenii lor trăiesc permanent cu frica: „dacă nu fac ce spune, voi fi următorul”.
- Atenția colegilor
De fiecare dată când ceilalți:
- râd;
- filmează;
- aprobă;
- tac de teamă,
îi oferă agresorului o recompensă socială foarte puternică.
Studiile din neuroștiință arată că, în adolescență, creierul este extrem de sensibil la recompensa socială. „circuitul de recompensă” al adolescenților e mult mai activ când sunt cu prietenii decât când sunt singuri. Așa se explică de ce este atât de puternic efectul râsului grupului. Atenția colegilor, râsetele grupului, validarea rapidă pot cântări mai mult decât consecințele pe termen lung. Astfel, chiar și copii empatici pot fi „luați de val” atunci când se află într-un grup.
Când adulții minimizează sau ignoră bullying-ul, mesajul transmis este periculos: „este acceptabil”. Iar pentru copiii motivați de putere și statut, această indiferență devine o invitație la repetarea comportamentului.
Cum îți poți da seama că propriul copil este implicat?
Mulți copii nu spun direct că sunt hărțuiți. Ei încearcă să se descurce singuri. De aceea, semnalele apar adesea indirect: teamă de școală, dureri frecvente dimineața, obiecte pierdute sau distruse, schimbări bruște de comportament, iritabilitate, retragere sau evitarea discuțiilor despre ce se întâmplă la școală.
Ce pot face părinții?
Primul pas nu este intervenția rapidă, ci conectarea. Copilul are nevoie, înainte de orice, să se simtă crezut și înțeles. Minimalizarea durerii sau reacțiile impulsive pot închide comunicarea exact când ea este cea mai necesară.
- Observă semnele
Posibile semne că un copil e victimă:
- îi este teamă să meargă la școală, se simte rău dimineața;
- vine acasă cu vânătăi sau obiecte distruse;
- își schimbă traseul spre școală, pleacă mai devreme sau mai târziu;
- are note mai mici și dificultăți la teme;
- devine retras sau, dimpotrivă, iritabil și agitat;
- are coșmaruri, doarme prost;
- „pierde” frecvent bani sau obiecte;
- devine neliniștit când e întrebat ce se întâmplă la școală.
- Discută, nu interoga
- Creează momente zilnice de dialog (în mașină, la masă, seara).
- Pune întrebări deschise: „Cum a fost cu colegii azi?”, „Ai văzut pe cineva supărat în pauză?”.
- Validază emoțiile: „Înțeleg că ți-a fost teamă/rușine. E normal să simți asta.”
- Implică-te în grupul de acțiune antibullying
Este important să știi că, din 2020 în România, fiecare școală are obligația de a avea un grup de acțiune antibullying și proceduri clare de intervenție. Implicarea școlii nu este o favoare, ci un drept al copilului. Grupurile de acțiune antibullying, formate din elevi, părinți și profesori:
- analizează climatul școlii (inclusiv bullying-ul);
- propun strategii și activități (ateliere, campanii, reguli de pauză);
- informează comunitatea despre ce e bullying-ul și cum se raportează;
- monitorizează progresul și ajustează planurile.
Întreabă direct la școală:
- dacă grupul există;
- cine îl coordonează;
- cum pot participa părinții.
- Prevenția reală presupune colaborare: părinți, profesori, elevi și conducerea școlii. Bullying-ul nu dispare prin sancțiuni izolate, ci prin construirea unui climat sigur, bazat pe relații, limite clare și educație emoțională. Intervențiile eficiente:
- nu se opresc la „pedepse pentru agresor”, ci includ: educație emoțională, reconstrucția relațiilor, împuternicirea martorilor să intervină în siguranță;
- nu se limitează la o „oră specială”, ci sunt integrate în viața de zi cu zi (pauze, proiecte, activități).
Bullying-ul nu dispare de la sine și nu întărește caractere. Le rănește. Scade încrederea copilului că școala e un loc sigur și poate lăsa urme până la vârsta adultă, sub formă de depresie, anxietate și dificultăți relaționale.
Ori de câte ori vedeți sau bănuiți o situație de bullying:
- vorbiți cu copilul;
- vorbiți cu un adult responsabil din școală;
- cereți activ ca școala să aplice procedurile antibullying.
Pentru copilul tău, diferența dintre „mă simt singur” și „nu sunt singur” poate fi un singur adult care ia în serios ceea ce se întâmplă la școală. Un adult present, curios și suficient de curajos încât să spună: „Te văd. Te cred. Și nu ești singur.”. Bullying-ul nu este normal. Nu este inevitabil. Și nu este ceva prin care „trebuie să treacă orice copil”.
Mituri foarte răspândite, care îi fac pe adulți să NU intervină la timp.
„Bullying-ul e ceva normal, trec toți prin asta”
Nu, nu este un „ritual de inițiere”. La fel cum nu am accepta ca „normale” violența domestică, hărțuirea sexuală sau rasismul, nu avem niciun motiv să numim bullying-ul „parte din viață”.
- În multe țări, comportamentele de hărțuire, umilire și abuz sunt considerate încălcări grave ale drepturilor omului și sunt sancționate prin lege.
- OMS include bullying-ul printre principalii factori de risc pentru sănătatea mentală și comportamentele suicidare la adolescenți.
„Agresorii au stimă de sine scăzută, îi vedem din avion” Studiile infirmă ideea că agresorul e „ușor de recunoscut”.
Mulți copii care agresează:
- sunt populari, isteți, încrezători și abili social;
- vânează statut, putere și control, mai mult decât încearcă să compenseze o nesiguranță.
Același copil poate fi agresor într-un context și victimă în altul. Nu există „față de bully”, există contexte, dinamici de putere și reacții învățate.
„Bullying-ul online nu doare, nu e fizic”
Bullying-ul online înseamnă mesaje, imagini, filmări, conturi sparte, excludere deliberată din grupuri și postări abuzive. Rănile sunt emoționale, dar pot avea efecte devastatoare:
- rușine publică, care „nu se șterge” ușor;
- senzația că agresiunea „nu se mai termină”, fiind prezentă în telefon, acasă, noaptea.
„Unii copii chiar merită să fie puși la punct”
Niciun copil nu merită să fie agresat. Unii copii sunt diferiți prin felul în care arată, vorbesc, învață sau simt și asta îi poate face vulnerabili, dar responsabilitatea este întotdeauna a adulților și a grupului, nu a copilului.
