Mulți părinți se întreabă adesea: „De ce îl afectează atât de mult ce spun ceilalți?” Criticile, glumele sau comparațiile cu alți copii par să îl doboare, iar reacțiile lui ( plâns, iritare, retragere) par disproporționate. În realitate, sensibilitatea lui nu este o slăbiciune, ci un semnal important despre cum se construiește stima de sine într-o perioadă atât de fragilă.
În această etapă a vieții, identitatea copilului este încă în formare. El încearcă să înțeleagă cine este și cât valorează, iar imaginea de sine se sprijină adesea pe reacțiile celor din jur. Astfel, o critică poate fi trăită ca un atac la propria valoare, o glumă poate răni, iar comparațiile cu ceilalți se simt ca judecată.
„Copiii nu reacționează la cuvinte. Reacționează la ceea ce cred că spun acele cuvinte despre ei.” Leslie Greenberg
Această idee explică de ce furia, retragerea sau sarcasmul nu sunt problema în sine, ci emoții secundare care protejează vulnerabilitatea de dedesubt frica, tristețea, rușinea, nevoia de acceptare.
Rușinea este, poate, cea mai subtilă dintre emoții. Nu spune „am greșit”, ci „eu sunt greșit”. În preadolescență și adolescență, această emoție se amplifică : în preadolescență corpul se schimbă, apartenența devine vitală, iar comparația cu ceilalți este permanentă. Brené Brown spune despre rușine că este „teama de a nu fi acceptat / deconectat” iar în termeni practici, copilul se compară nu pentru a fi mai bun, ci pentru a afla dacă este suficient.
Criticile și feedbackul negativ pot părea disproporționate. Creierul adolescentului nu este încă complet matur, iar zonele responsabile de reglarea emoțională sunt în dezvoltare. Dan Siegel explică „Când emoțiile sunt puternice, gândirea rațională scade.”
Cu alte cuvinte, copilul nu aude ce spui, aude ce simte. Și ceea ce simte poate fi frică, tristețe sau rușine.
Cum protejăm stima de sine a copilului într-o perioadă fragilă?
Răspunsul nu este să-l ferim de orice feedback, ci să-i oferim o bază internă suficient de sigură, astfel încât critici sau observații să nu-i afecteze sentimentul de valoare personală.
Separă comportamentul de valoarea personală
În loc de „Iar ai făcut asta greșit.” poți spune „Comportamentul nu a funcționat, dar tu ești în regulă.”
John Bowlby subliniază „încrederea unui copil crește atunci când știe că relația este sigură chiar și atunci când greșește.”
Practic, copilul crește sănătos atunci când știe că poate greși fără să-și piardă valoarea.
Validează emoția înainte de corectare
Nu înseamnă să fii de acord, ci să recunoști ce simte. Poți spune „observ că te-a durut ce ți-a spus.”
Leslie Greenberg ne amintește „O emoție poate schimba o altă emoție.”
Abia după validare poate urma ghidajul sau sugestia. Iată câteva exemple concrete:
- Dacă plânge pentru că a fost criticat, spune: „Îmi dau seama că te-a durut ce s-a întâmplat. E ok să te simți așa.”
- Dacă devine furios, poți spune: „Văd că ești supărat. Hai să vedem împreună ce putem face.”
„Emoția validată se liniștește. Emoția negată se amplifică.”
Evită comparațiile , da, chiar și pe cele „motivaționale”
„Alții au probleme mai mari.” „Și fratele tău a trecut peste.”
Pentru copil, astfel de comparații nu construiesc reziliență ci creează o serie de emoții si credinte disfunctionale
„Comparația este hoțul bucuriei.” spune Theodore Roosevelt
Fii oglinda lui bună
Copilul își construiește imaginea de sine prin felul în care este văzut. Daniel Stern spune
„Copiii descoperă cine sunt prin modul în care sunt percepuți de ceilalți.”
Practic, dacă părintele vede doar ce nu e bine, copilul ajunge să creadă că el este problema. Dacă îl vezi cu empatie, recunoscând efortul și emoțiile, îi oferi bază pentru încredere și reziliență.
Amintește-i constant că emoțiile nu sunt greșite
Nu emoția este problema, ci ce face copilul cu ea. Copilul care învață că furia poate fi exprimată, tristețea poate fi simțită, frica poate fi împărtășită și nu mai are nevoie să se apere prin reacții extreme. Când emoțiile pot fi numite și înțelese, ele devin suportabile și integrate.
Dan Siegel spune simplu „Denumește emoția pentru a o putea stăpâni.”
Sensibilitatea copilului tău nu este o slăbiciune. Este un sistem emoțional deschis, protejat insuficient. Cu sprijinul potrivit, ea se poate transforma în empatie, inteligență emoțională, capacitate profundă de relaționare
Copiii nu au nevoie să fie întăriți împotriva emoțiilor. Au nevoie să fie însoțiți prin ele.
Înțelegerea, validarea și sprijinul sunt cele mai puternice instrumente pentru a-l ajuta să-și construiască stima de sine și reziliența într-o perioadă atât de fragilă.
